Apariția focului - plita electrică

07.05.2013 22:23

            Din cercetările realizate asupra artei rupestre aflăm că folosirea focului de către strămoşii omului datează din perioada neoliticului inferior. Ei ştiau doar să întreţină focul care era provocat de trăsnete, de căldura soarelui, de meteoriţi, de lava vulcanică sau de aprinderea spontană a gazelor naturale. Surprinzător, însă, „Istoria civilizaţiei” de Kaj Briket  Smith, apărută la Paris în anul 1955, semnala existenţa a 2 triburi care, la data respectivă nu cunoştea nici un procedeu de aprindere a focului – unul din insulele Andaman (Golful Bengal), iar celălalt din pădurile de la graniţa între Congo şi lacul Tanganyca.

            Producerea focului a realizat-o omul la mijlocul paleoliticului prin lovirea unei bucăţi de bisulfură de fier sau hematit cu o piatră dură, iar mai târziu prin frecarea a două bucăţi de lemn uscate. De altfel, s-au descoperit numeroase vetre de foc datând din perioada paleoliticului. Primele preocupări legate de folosirea focului se referă la călirea vârfurilor ţepuşelor utilizate pentru ţinerea la distanţă a animalelor periculoase care dădeau târcoale grotelor locuite, precum şi pentru a frige carnea, ce devenea astfel mai gustoasă. Mult mai târziu, dar anterior mileniului IV înaintea erei noastre, focul devine un adevărat factor de civilizaţie. Focul este folosit în toate meşteşugurile pentru asigurarea unei existenţa mai uşoare, la prelucrarea metalelor, olărit, etc. Odată cu dezvoltarea civilizaţiilor, cu apariţia hegemoniei unei populaţii asupra altora şi a teritoriilor acestora, focul începe să fie folosit în scopuri distructive, pentru a incendia. Un exemplu îl constituie incendierea Babilonului de către regele asirian Assubahipal (668 – 627 î.e.n.). Dând foc palatului, acesta l-a lăsat pe regele rival să piară în flăcări

            La un milion de ani după apariţia lui Homo habilis, în Africa a evoluat un nou hominid, având creierul mai mare. Mergea numai în poziţie bipedă şi a fost numit Homo erectus, ceea ce înseamnă în limba latină “om în poziţie verticală”. Oamenii din această specie au învăţat să folosească focul, fapt care le-a adus mai mult control asupra vieţii lor.

Găsirea focului

            Oamenii din specia Homo erectus nu puteau probabil să aprindă singuri un foc. Însă ei găseau focuri aprinse de fulgerele ce loveau iarba uscată. Se pare că duceau o creangă aprinsă până la peştera sau tabăra lor şi apoi aveau grijă ca focul să nu se stingă zile întregi, sau chiar săptămâni.

Gătirea hranei

            Oamenii speciei Homo erectus au descoperit că plantele şi carnea erau mult mai gustoase dacă erau gătite la foc, astfel că au început să-şi gătească mâncarea. Mâncarea gătită este mai uşor de mestecat. Astfel, consumând mâncare gătită, dinţii şi fălcile lor s-au micşorat treptat. Mâncând mai multă carne, trupurile lor au devenit mai puternice şi mai înalte, iar creierele lor mai mari.

La căldură şi în siguranţă

            Focul îi asigura lui Homo erectus căldura peste noapte. Era folosit şi ca armă de apărare împotriva animalelor periculoase, cărora le era frică de flăcări.

Lumina în intuneric

            Având un foc aprins, oamenii puteau să vadă şi noaptea. Astfel că ei nu erau nevoiţi să se culce la apusul soarelui, spre deosebire de primii hominizi, şi puteau să lucreze şi noaptea.

Unelte mai bune

            Oamenii speciei Homo erectus au folosit focul la făurirea unor unelte mai bune. Ei au ţinut capetele ascuţite ale suliţelor de lemn la flacără, astfel că acestea s-au întărit, şi au încălzit pietrele pentru a le face mai uşor de modelat. Au făurit din pietre expuse la căldură unelte numite topoare de mână, care aveau muchii foarte ascuţite.

Cămine

            Focul oferea un loc unde oamenii puteau să stea împreună. Puteau astfel să-şi facă un cămin oriunde, începând să se stabilească într-o mulţime de locuri diferite. Treptat, au început să se răspândească tot mai departe de Africa.

            Cel mai comun mod de a face focul este folosind metoda “bow drill“. Această metodă presupune folosirea unui băţ din lemn de esenţă tare, care se freacă de o altă bucată de lemn, de această dată de esenţă mai moale. La mijlocul bucăţii de lemn de esenţă moale se realizează un locaş prin care praful fierbinte va cădea  şi se va aduna. Lemnul de esenţă tare se freacă foarte rapid între palme sau se poate folosi un arc. Acest praf rezultat va fi apoi folosit la aprinderea focului.

            O a doua metodă de aprins focul constă în folosirea de cremene şi pirită. Dovezi ce atestă folosirea acestor două părţi au fost găsite în mormintele din Neolitic. Omul a fost capabil, de-a lungul timpului, să observe că, daca foloseşte cremene, acesta scoate scântei daca este lovit cu amnarul. Daca scânteile rezultate sunt direcţionate către beţişoare foarte subţiri, frunze uscate, se poate aprinde focul într-un mod destul de facil.

            Odata cu apariţia metalului în viaţa omului, s-a descoperit faptul că aceleaşi principii se aplică atunci când se foloseşte amnarul şi cremene. Această metodă devine ulterior cea mai comuna metodă de aprins focul.

            În Europa secolului 16 apare kitul portabil de aprins focul, kit ce conţinea:

            Mai târziu, în secolul 19, acest kit a fost înlocuit de chibrituri, obiecte ce înca le folosim şi în ziua de azi. În zilele noastre există ustensile moderne de aprins focul, ce ne fac viaţa de zi cu zi mai uşoară.

Apariția mașinii de gătit

            Apariţia maşinii de gătit cu gaz duce la o economisire con­sid­er­abilă a tim­pu­lui petre­cut în bucătărie. Aprinderea focu­lui, aprovizionarea cu lemne, scoaterea cenuşii sunt oper­aţi­uni care dis­par odată cu apariţia aragazu­lui. În Româ­nia numărul maşinilor de gătit cu gaz creşte în perioada post­be­lică, ajungând în 1965 ca la 1000 de locuitori să existe 45 de ast­fel de maşini. Ali­menta­rea aragazu­lui se face fie prin racor­darea la o con­ductă de gaze, fie prin cuplarea cu o butelie de aragaz. Cum dez­voltarea unei reţele de ali­mentare cu gaze este un demers de durată, costisi­tor şi care nece­sită un efort admin­is­tra­tiv din­colo de put­erea con­suma­toru­lui, soluţia buteliei este folosită de cei mai mulţi din­tre deţină­torii de aragaz. Ast­fel se ajunge ca cer­erea de butelii pen­tru aragaz să crească.

            Un aragaz este o mașină de gătit folosită în bucătărie la prepararea termică a alimentelor, folosind în acest scop gaz petrolier lichefiat (GPL). Denumirea de aragaz provine de la gazul petrolier lichefiat produs de rafinăria Astra Română (A.R.+gaz), care era format din cca. 8 % propan și restul butan. Prin extensie, această denumire este folosită și dacă combustibilul ars este gazul natural.

            Primele aragazuri (recent a fost admis și pluralul aragaze) au apărut în anii 1820. James Sharp a obținut în 1826 un brevet, iar în 1836 a început producția industrială. Deși un astfel de aparat a fost expus la Expoziția Universală din Londra din 1851, tehnologia se dezvoltă doar după 1880, datorită slabei dezvoltări a rețelelor de distribuție a gazelor. Ulterior s-a adăugat și cuptorul, iar dimensiunea a fost redusă pentru a încăpea ușor într-o bucătărie.

 

Înapoi